As calatori. Mult.

Prea amara

Da Ruxa mea, sunt prea amara.

De ce n-as fi?
Incerci sa ma faci sa cred ca ma insel. Nu ma insel.

Mă scuzaţi, aici e magazinul de afecţiune?

...şi dacă-s zile când rămân lefteră, zile în care rămân singură, zile în care sunt deprimată... realizez că singurul lucru care-mi lipseşte în viaţă este de fapt afecţiunea.

Că eu sunt capabilă să dăruiesc multă, asta o ştiu. Că primesc foarte puţină? Asta doare.

Probabil că, contrar gândurilor mele, aştept şi eu niţică la schimb, deşi de multă vreme tot încerc şi învăţ să dăruiesc necondiţionat. Dar ce să vezi?

Suntem de fapt o adunătură de egoişti. Care mai de care mai mândru şi mai închis. Să nu o cerem. Să nu o oferim. Să rămânem strict la lucruri care aparent nu dor. Să ne ferim de "rele", să fugim ca dracu de tămâie. Să nu o atingem, dacă ne îmbolnăvim cumva?

Să îi ţinem uşa închisă sau dacă e deschisă şi o simţim prin apropiere, să-i trântim uşa-n nas.

Ce dracu mai e şi chestia asta caldă? E prea caldă. E prea multă. E prea sufocantă.

Dacă, Doamne fereşte, devenim umani?

M-am întors.

De la Mare. A fost bine. Joacă și râs. Apă caldă și curată. Furtună. Soare. Insolație. Bronz. Arsuri.

Mă simt bine.

Chestii

Chestiile sunt nişte treburi şi întâmplări relative.

Unele te pot duce la disperare şi plâns în anumite situaţii sau te pot înveseli în altele.

Eu sunt într-o stare incertă. Mă simt bine iar uneori izbucnesc. Pe nepregătite. Chiar şi pentru mine. Apoi, mă şterg la ochi, zâmbesc şi plec mai departe. Senină.

În curând voi sta întinsă pe nisip. Auzind marea. Şi râsetele prietenilor mei. Şi poveşti şi chitări. Şi strigăte de pescăruşi. Şi am să tot stau acolo întinsă până mă voi goli de gol şi rece şi mă voi umple de pace şi cald.

Pentru că dincolo de ceea ce simt şi vreau despre şi cu mine, sunt un om. Un om care nu vrea prea multe de la viaţă. Şi nici n-a vrut până acum. Le-a acceptat pe toate cele venite (rele şi bune). A simţit şi simte. Şi va simţi. Chiar dacă de la exterior pare un copil şi-o femeie nebună la un loc.

Am scris în clasa a 11 a finalul de la Enigma Otiliei. C-aşa ceruse profa de literatură. O profă pe care o dispreţuiam pentru mintea ei îngustă şi pentru faptul că încerca să ne impună îngustimea asta cu fiecare gest şi notă şi şedinţă cu părinţii.

Într-un caiet de dictando fără altă temă pe el l-am ucis pe Felix şi am ucis-o şi pe Otilia. Au fost laşi amândoi şi şi-au meritat soarta.

Profa, după ce şi-a revenit din şoc, mi-a dat 9. Pentru că în rest activitatea şi rebeliunea din capul meu, exprimate mai ales la orele ei, nu i-au permis să-mi dea 10. I-am râs ironic (ca de obicei), i-am răspuns nu când m-a întrebat dacă altcineva mi-a scris lucrarea şi am înjurat-o printre dinţi după ce a trecut nota în catalog cu degete aproape dureroase că face asta.

Am râs în mintea mea.

Mi-aş fi dorit să am profesori mai buni. Cum au fost Georgescu (şi castanele lui date în cap), de mate, Hanganu, de franceză, Costea, de botanică, Schmit, de germană, să învăţ tot timpul cu drag de toate.

***

Şi cum spuneam, va veni vacanţa. Care a devenit aproape usturător/ dureros de necesară.

Gata.