Ieri am iesit cu un mic grup de prieteni fotografi. Am iesit cu entuziasm si m-am intors acasa cu o depresie din care nu stiu in cat timp voi iesi.
***
Mi-am dat seama ca nu am ce cauta printre cei ce se numesc fotografi.
Sunt cel mult un clicacel, o "vai si amar", o neinformata, un zero barat. O persoana trista in spatele unui aparat de fotografiat.
***
Cand am fost la primul interviu pentru penultimul meu job m-am dus imbracata in blugi si un pulover ponosit. Anuntul era si de asa natura incat nu m-am gandit sa-mi dau prea tare interesul in ceea ce priveste aspectul exterior. Puteam bine merci sa ma duc si intr-un sac, cu nimic pe dedesupt. Si ce s-a intamplat? Fata de cei la care fusesem inainte, si unde m-am prezentat ferchezuita, in costum si camasa, aranjata pana cel mai mic detaliu, cu siguranta in suflet si fara emotie... Am luat jobul. A fost atractie reciproca.
Mai tarziu omul respectiv mi-a spus: "J'ai vu quelque chose en vous. Vous vous etes presentee toute simple, modeste et directe, ayant l'emotion et l'avis de commencer quelque chose de nouveau". In aceeasi zi, mai tarziu am ajuns la 1 ora si de mers cu masina departare de oras, la alta firma unde am avut un interviu scris si vorbit care a durat 2 ore si. Am plecat epuizata, cu praful in camasa si rupta de foame. Nesigura pe nici una dintre cele discutii. Ajunsa acasa, am bagat somn apoi am mai cautat cateva joburi.
A doua zi primesc mail de la cei departe de oras (o fabrica de mecanica fina franceza, cateva sute de angajati etc): dat fiind prezentarea dvs, bla bla bla... suntem incantati sa va primim in echipa noastra de ... bla bla. Iata detaliile financiare pe care dorim a le discuta etc..."
Minunat, m-am gandit. OK. E departe al naibii dar daca se ocupa si de transport si tot, why the hell not?
Apoi, am inceput sa primesc telefoane de la cel la care fusesem de dimineata (consultant in dezvoltare imobiliara, pana in 10 angajati etc.): sa venim sa discutam detaliile financiare, etc. I-am spus ca tocmai am mai primit un raspuns pozitiv si ca trebuie sa ma gandesc. La scurt timp dupa ce am incheiat discutia cu el, a sunat din nou. Si cam asa s-a desfasurat jumatate de zi, in care simteam presiune din partea lui si ma intrebam de ce naibii?
L-am ales pe el. Si am ramas in firma respectiva 3 ani si jumatate. Cu entuziasm am luat totul de la zero si am muncit si mi-am pus mintea la bataie in proiecte noi sau in proiecte vechi readuse la viata. Am ales ceva mai mic, mai aproape de casa, la fel de bine platit (salariul oricum a crescut cam o data la 3 luni si a crescut bine).
Am fost multumita pana in al treilea an cand toate lucrurile au inceput sa mearga extrem de prost pentru firma, pentru parteneri, am ramas singurul angajat si in final cu parere de rau, am renuntat si eu.
***
Prin 2000 mi-am luat un aparat foto pe film, compact. Un Konica. Cred ca undeva pe la sor-mea inca il mai am. Cat am stat in Franta la studii, am pozat cam ce vedeam prin calatorii, oameni, animale, gaze, flori, peisaje.
Ajunsa acasa, am pus aparatul deoparte si nu l-am mai folosit un timp.
Prin 2002-2003, am dat de gustul net-ului si am sapat dupa site-uri de fotografii si am dat de BxG. Am reinceput sa clickacesc ici si colo, am inceput sa-mi fac prieteni noi. Putini, dar valorosi pentru mine. Am incercat sa fur cate putin din ce stiau ei.
Apoi din nou, o pauza de 3 ani. Se spune, din motive personale. Si chiar au fost personale.
prin 2006 toamna, cel (de mai sus) la care lucram a luat pentru firma un Konica Minolta A200. Pe care din cand in cand mi-l lasa acasa. Si azi asa maine asa. Am inceput iar sa clickacesc. Am inceput cu asta:
Apoi am continuat cu asta. Intre ele am avut niste ciofte de poze (ca sa citez un coleg).
Stai. Am recitit si mi-am dat seama de ce m-am apucat de pozacit. Ca sa compensez o lipsa. Ca sa compensez lipsa linistii si pacii pe care credeam ca o vreau.
***
Dar eu nu vreau liniste si pace decat in anumite momente. In rest as vrea ca animalul pe care il tin in lant, sa-si dea drumul pornirilor si sa traiasca. Dar NU pot sa-i dau drumul din lant. Lumea ma vrea NORMALA si CASNICA.
Daca i-as da drumul din lant, ar trebui sa o fac inteligent si discret. As ucide noaptea, as spala sangele dimineata si l-as inchide la loc in cusca lui. Sa se odihneasca pana...
***
De azi voi poza mai putin si din ce in ce mai putin. Sunt pozaci dar ma tratez.
8 comments:
Referitor la "lumea mă vrea casnică": nu cred că lumea te vrea casnică ci tu te vrei aşa. Zic asta deoarece dacă te-ai vrea cu adevărat animal, nu ţi-ar păsa de ce vrea lumea. Ţi-ai găsi un grup cu care să fii animal şi gata.
Dacă totuşi vrei şi-şi, cum probabil că e normal, poţi să fii casnică-n timpul săptămânii şi animal în w/e, aşa cum face majoritatea clasei "muncitoare". În felul ăsta primeşti ce e mai bun din ambele lumi - a casnicilor şi a animalelor. :)
În ceea ce priveşte pozatul: şi eu fac poze de ceva ani şi mă ştii, sunt al naibii de perfecţionist. Ei bine, chiar şi aşa, fac şi eu uneori nişte greşeli de acasă-mi vine să mă dau cu creierii de colţul mesei. Se întâmplă tuturor. Totul este să respiiiiiri înainte să te apuci de pozat, să-ţi limpezeşti mintea de problemele de acasă şi să încerci să gândeşti etajat ceea ce faci acolo: ISO, diafragmă, lumină, poziţii etc. Fără grabă.
Come on, eşti o persoană bună, poate un pic cam grăbită, indecisă şi nesigură pe tine, dar oricum, o persoană BUNĂ. Pune-ţi treaba la punct, mai lasă ceea ce cred/vor oamenii, fă în aşa fel încât să fii TU fericită şi gata. Când eşti fericit/ă, restul vine de la sine.
XOXO
Şi încă un lucru pe care l-am auzit şi eu prin curtea şcolii: "Toată lumea-ţi vrea binele. Nu lăsa pe nimeni să ţi-l ia!". :)
:)
Nu mai stiu in ce melodie a nu stiu cui, erau in refren versurile "nu uita ca tara te vrea prost". Pe multi nu-i vrea, dar ei tot sunt. Cred ca poti fi din fire casnica sau nu; nu esti pentru ca asa te vrea cineva, chiar daca ti-ai dori sa fi. Da sau Ba totusi in legatura cu asta, nu e neaparat la fel de extrem ca Rau/Bine, asa ca poti zambi si cu sort la brau in bucatarie... mai ales daca nu porti chiloti pe dedesubt :))
Cred si eu ca cel mai bun mod de a-ti armoniza personalitatea si de a fi cu adevarat creativ, e sa-ti dai drumu un pic din lesa, depinde (cel putin la mine) cat de mare e stresul social insa. Daca vrei totusi sa omori pe cineva, MA BAG si eu.
E... cat despre fotografie sau facut de poze, zic eu ca e mai bine sa-ti scoti din cap gandul de a te lasa... ca-i pacat. Ca si cum daca joci fotbal si nu dai gol in fiecare meci, iti tai picioru'.
+ ca exista marea posibilitate sa-ti dai seama la un moment dat ca nu se pune problema sa te lasi, pentru ca nu te lasa Ea - fotografia. I-ai fost daruita, bye bye!
Nu te descuraja! Nu te mai plange...nimeni nu are solutia ta. Doar tu si Dumnezeu. Vino sa muncim si sa renasti. Lasa toanele de artist! A trecut vremea aia! Adu-ti aminte cum ne-am cunoscut... Victor
Si doi...vezi ca te urmarim (watch) de acum. Asa ca treci la cuib (crown) roger...pfff :))
Ne-am cunoscut muncind cu drag si spor :) Razand si incercand sa alungam monotonia evenimentului la care eram :)
E bine ca ti-ai dat seama la timp si ca nu ai persistat intr-o iluzie. Fotografiatul pentru tine este un hobby, o joaca in timpul liber. Nu ai la ce sa renunti pentru ca nu ai inceput nimic serios. Daca toti ar reusi sa fie sinceri cu ei insisi, asa cum ai fost tu cu tine insati acum, probabil numarul "fotografilor de forum" ar scadea cu 95%. Poti continua joaca, atata timp cat pastrezi proportiile si nu te lasi dusa de val. Distractie placuta si succes in cariera!
Post a Comment